Teatrul pentru copii: originalitate, emoție, surpriză
Conversaţie de Basm cu Oltiţa Cîntec
Oltița Cîntec este critic de teatru, doctor în Teatrologie, prof.univ.dr. habil. la Facultatea de Teatru a Universității Naționale de Arte „George Enescuˮ din Iași, profesor asociat la Școala doctorală a Facultății de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyaiˮ din Cluj, curator al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPT), manager al Teatrului Luceafărul din Iași. Articolele și studiile sale au apărut în reviste academice, de teatru și de cultură din țară și străinătate. A făcut parte din jurii de specialitate și a susținut prelegeri despre teatrul românesc în România și în afara granițelor, este autoarea mai multor cărți de teorie și istorie recentă a artei spectacolului, multe dintre ele premiate. În 2024, a fost laureată de UNITER cu Premiul „George Banu” pentru critică teatrală.
În primul rând, ne bucurăm că o parte dintre textele scrise de autori români, prezentate în cadrul lecturilor performative ale proiectului „Basmaventura” de anul trecut, continuă să ajungă la copii grație actorilor și regizorilor Teatrului Luceafărul! De ce a fost pentru voi importantă continuarea acestui proiect și ce feedback aveți până acum?
Lecturile performative au ieșit foarte bine, sunt practic mini-spectacole, era păcat să nu le prezentăm și în alte contexte teatrale. Producțiile acestea sunt o investiție de creativitate, e în beneficiul publicului să le vadă sau revadă. Intențiile care arhitecturează noul proiect sunt multiple. Una dintre ele este să ieșim din cadrele sălilor noastre de spectacol și să mergem în căutarea publicului, în spații prietenoase cultural, precum o cafenea. Cu Fika am mai colaborat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, pe care îl curatoriez, experiențele de acolo au fost faine. Arta nu este ceva ermetic, ea trebuie să fie apropiată de public, să facă parte din viața cotidiană.
Dorim, în acest al 75-lea an al existenței noastre instituționale, să atragem atenția asupra faptului că nu doar poveștile clasice sunt frumoase, ci și cele scrise în prezent. Avem nevoie de povești contemporane bine scrise, cum sunt acestea, iar teatrul, ca artă vie, le facilitează drumul către public, le extrag din pagina scrisă și le dau viață. Formula pentru care am optat este storytelling-ul animat cu elemente de teatralitate, interactivitate, cu distribuții mici, de unul sau doi interpreți, de intimitate culturală.
Pentru că numărul acesta este despre familie, aș vrea să vorbim puțin despre importanța mersului la teatru în familie, mai ales că primul contact al unui copil cu teatrul este momentul în care merge cu unul dintre părinți...
Mersul la teatru în familie e una dintre modalitățile de a ranforsa relațiile părinți-copii, bunici-nepoți, de a petrece timp prețios împreună. E o deprindere ce trebuie cultivată. Pregătirea începe cu alegerea spectacolului, de comun acord adulți-copii, de negociere culturală, pentru care părintele se informează în prealabil (subiect, stilistica artistică, adresabilitate de vârstă – lucru esențial etc.). Mi-a trimis o familie care vine des la Teatrul Luceafărul un scurt video cu fetița lor, care, după o reprezentație, nu mai voia să plece. I-au spus „hai să mergem la mall”, ea a zis, „nu vreau la mall, mai stăm aici”, e un feedback superlativ. Aud frecvent că „părinții de azi sunt obosiți”, „nu avem timp”, îi contrazic. Toți părinții am fost/suntem obosiți (Mălinei și lui Vlad ai mei le spuneam la culcare povești scornite de mine și eu adormeam înaintea lor, așa de frumos le ziceam! Ei îmi ridicau pleoapele cu degețelele și spuneau „să nu adormi, să nu adormi!” și eu continuam). Timpul nu ne e niciodată suficient, însă depinde de noi cum prioritizăm. Interesant ca aspect sociologic, observăm din ce în ce mai mulți tați care vin la teatru cu fetița sau băiatul, o reflectare a schimbărilor de mentalitate în partajarea responsabilităților familiale.
Ce ar trebui să le spunem copiilor înainte de merge la un spectacol, cum este necesar să-i pregătim?
O scurtă conversație prealabilă creează un mini-orizont de așteptare binevenit pentru o receptare adecvată: ce urmează să vedem, la teatru e ficțiune, artă, nu trebuie să ne speriem, îndemnul să fie atenți, să aplaude la final; discuțiile pregătitoare depind de vârstă, de frecvența vizionărilor. E bine de explicat și cum ne comportăm la un spectacol (ajungem la timp, nu vorbim tare, șoptim la ureche, ne exteriorizăm, da, dar fără să deranjăm în jur, nu intrăm cu produse alimentare și nici cu suc).
A aduce un copil la teatru nu înseamnă numai că îi umplem timpul, e mult mai mult decât atât. E o oportunitate ideală de-a comunica, de a-l face să iubească arta, de a înțelege cât de importantă e cultura în dezvoltarea personală. De aceea, discuțiile private post-spectacol sunt și ele necesare, le dezvoltă spiritul critic, capacitatea de analiză, puterea de sinteză.
Adulții caută, în general, povești cunoscute, dramatizări ale basmelor clasice, în montări mai... „cuminți”, există o oarecare teamă față de textele contemporane sau ceva mai problematice, deși copiii au nevoie în egală măsură și de provocări. Cum echilibrezi repertoriul teatrului Luceafărul din această perspectivă?
Mulți părinți vor calea sigură, Scufița Roșie, Punguța cu doi bani, că le știe copilul. E de înțeles, sunt probate. Însă copilul e curios, trebuie să-i întreținem starea aceasta, adică să-l aducem și la povești mai puțin cunoscute sau în premieră absolută. Așa îi deschidem mintea, îi stimulăm sensibilitatea, menținem teatrul în spiritul timpului prezent.
Dar pe adolescenți cum îi readucem în sala de teatru, cum îi „momim” acolo, pentru că în această etapă nu se mai lasă aduși de părinți? Ce teme sunt de interes pentru ei?
Adolescenții sunt un public mai dificil, teatrul coboară în gama preferințelor de timp liber după copilărie, e absolut firesc, sunt într-o reașezare emoțional-biologică-socială. În Franța, de pildă, mersul la teatru e doar pe locul 14 în preferințele adolescenților, la noi nu sunt statistici. Când vine vorba de ei, lucrăm cu focus grupuri, ca să avem certitudinea că se regăsesc în ceea ce văd în scenă, că mesajele ajung la destinatari. Preferate sunt temele vârstei: primele iubiri, bullying-ul, dependențele, rivalitățile din școală, popularitatea etc. De regulă, după asemenea spectacole avem sesiuni de Q&A, ca să le dăm oportunitatea să se exprime. Îi implicăm prin dialog pre și post-spectacol, le arătăm cât de mult contează pentru noi, artiștii de teatru.
Care este rolul școlii în această ecuație, este un liant între teatrul pentru copii și public? Ce s-ar putea dezvolta în această direcție?
Avem o relație strânsă cu școli și grădinițe, pentru ei jucăm, la cerere, în timpul săptămânii, în prima parte a zilei. Colaborarea e bună, în afară de vizionările efective, organizăm și diverse activități conexe, pentru a consolida raporturile.
Trei ingrediente pe care trebuie să le aibă un spectacol reușit pentru copii?
Originalitate, emoție, surpriză.